Atunci cand m-am hotarat sa scriu pe acest blog, imi doream sa scriu despre mine, despre dorintete mele ,despre sperantele mele. Dar, din pacate, am observat ca nu-mi este deloc usor... Inca imi este frica de cuvinte. Nu am destul curaj sa spun cea ce simt, nu am destula putere sa recunosc cine sunt si-mi este teama ca s-ar putea sa gresesc fata de mine si fata de cei de langa mine.
Poate mi-ar fi mai usor daca as cosidera aceste pagini ca fiind paginile unui jurnal mai putin secret, un jurnal in care ,atunci cand am timp, va impartasesc puti din viata mea. Nu stiu daca voi reusi sa fac ce mi-am propus dar sper ca astfel ma voi elibera de temeri si ma voi regasi .
Poate totul va fi doar o poveste  despre viata spusa altfel.

VICTIMA SENTIMENTELOR?....

    Nu m-am privit de mult timp in oglinda sufletului.Incerc sa-mi amintesc cine sunt, pe ce drum ar trebui sa merg ca sa fac ceea ce este mai bine pentru mine si pentru cei din jur.
    Cine suntem de fapt? Poate ca nici noi nu stim cu adevarat.In timp, ne fascineaza diverse personaje si atunci incercam sa fim ca ele fara sa ne dam seama ca astfel ajungem sa nu mai fim noi insine.
    Cand sunt mici, fetitele sunt fascinate de povestile cu zane si Feti-Frumosi si fiecare viseaza sa fie o zana cat de mica sau cel putin sa intalneasca una.Eu vedeam in fiecare fluture o mica zana ce imi va implini intr-o buna zi o dorinta macar.Florile erau fete ce au ales astfel sa scape de zmeul cel rau, fara sa-si dea seama cat de efemera era astfel existenta lor.Mai erau pasarile care, in fiecar zi ,ne incantau cu cantecul lor vesel.Iar vantul era un voinic caruia ii placea sa se joace cu pletele fetelor, soptindu-le la urechi cuvinte de iubire.
      Dar timpul a trecut si am uitat de zane... Am inceput sa visez la altfel de Feti-Frumosi.,Intotdeauna ,iubitul visat avea pletele negre ca noaptea,ochii adanci si mari precum marea,cu sclipiri reci ca niste sageti de gheata...Fruntea era inalta si luminoasa ca un luceafar iar zambetul lui era asemeni rasaritului de soare...Dar nimeni nu stia cata raceala putea fi intr-un astfel de zambet.Un chip frumos dar rece...
Iubire...doar o adiere de vant peste un suflet inchis intr-o inima de piatra...
Iubitul astfel visat e ca un vampir dornic sa aiba cat mai multe victime.Foamea lui era astamparata de sentimente pure pe care le storcea din inimi nevinovate.Setea si-o astampara cu lacrimile varsate de iubitele inselate in serile lungi de asteptare . Si totusi era asteptat si dorit...Iubirea ii era oferita in dar odata cu inima smulsa din pieptul ofilit de atata oftat.
     Incet, stoarsa de tot ce era mai pur,lipsita de sentimentul cel mai dorit,ucisa de dorinta,cu ochi reci lipsiti de stralucire, cu inima impietrita de durere, iubita inselata si satula sa astepte si sa spere se tansforma in aceasi fiita rece ca si iubitul.
    Un altfel de "vampir" insetat de razbunare...Suferinta numai doare...inima nu mai bate in ritmul cuvintelor de iubire iar ochii nu mai plang...
    Doar sete...Setea e ura si va fi astamparata de razbunare...Victima?.. oricine va indrazni sa-si dezgoleasca sufletul si sa arate cat de mult poate iubi.Va lovi poate mai crunt decat a fost lovita fara sa-i pese ca provoaca durere...
  Dar vine un timp cand pana si un vampir oboseste.Si atunci , tanjind dupa putina liniste,cauta sa-si faca putina ordine in ceea ce numeste viata.Priveste in oglinda ciobita a sufletului sau si vede ca nu mai recunoaste chipul ce-l vede.Doar niste ochi tristi,lipsiti de stralucire,o fata palida lipsita de lumina...Doar in pieptul lipsit de vlaga simte o bataie...Ce poate fi aceasta bataie slaba la poarta inimii? Atunci,trezindu-se ca dupa un somn lung , isi da seama ca mai exista speranta...
   Speranta bate la poarta inimii fiecaruia dintre noi si ne da curaj sa revenim la adevarata viata, pe adevaratul drum... Un esec, chiar si in iubire, nu ar tebui sa ne ucida si sa ne transforme in "ucigasi" de sentimente. Un esec ar trebui sa ne dea puterea de a merge mai departe si de a invata sa nu mai facem aceleasi greseli. Nu trebuie sa iubesti un chip ci un suflet...Frumusetea nu vine din sralucirea rece de luceafar ci din caldura arzatoare a unui suflet cald,simplu,umil si bun.

    Numai langa un astfel de om ne vom regasi identitatea si vom avea sansa de a nu ne rataci de noi insine...Numai astfel vom sti sa fim fericiti si nu va trebui sa cautam amintiri despre viata pentru a invata sa traim din nou.

POVESTEA LOR...POVESTEA ORICUI

   Povestea lor a inceput atat de simplu.S-au intalnit la o anumita emisiune TV,s-au cunoscut mai mult sau mai putin, au dansat frumos impreuna, toata lumea ia admirat si apoi... a inceput barfa!
   Povestea lor e o poveste comuna.Un Romeo si o Julieta moderni, contemporani cu noi...Nu au facut nimic deosebit ,doar au jucat un rol si l-au jucat bine.Orice poate intalni pe drumul vietii pe cineva pe care sa-l admire sau sa se indragosteasca, sa-l iubeasca sau sa-l urasca...Practic oricine poate juca acest rol numai ca o face pe scena vietii.E dreptul nostru castigat atunci cand am pasit pe drumul vietii.
   Elena si Radu erau o pereche frumoasa...Sunt frumosi si acum,fiecare pe drumul sau iar noi nu putem decat sa le uram mult noroc in viata.

Radu Valcan si Elena Voscoboinic, un dans senzual de nota 10! VIDEO! pe http://www.acasatv.ro/

Viata,un scenariu scris de destin...

De mica am iubit muzica,teatrul,ploaia si trandafirii.Visul meu era sa devin actrita.Eram fascinata de lumea de dincolo de cortina ce acoperea scena.Posibilitatea de a fi altcineva,de a trai intr-o alta lume creata de tine era pentru mine cel mai minunat lucru care ti se poate intampla.Sa fi altcineva macar pentru doua ore,sa traiesti o alta poveste era ca si cum as fi calatorit in timp,prin lumi diferite si de fiecare data eram altcineva.
Astfel am ajuns sa nu ma mai intereseze lumea di jurul meu.Ma inchideam intr-o camera ,cu o carte in mana si astfel prezentul disparea ,iar eu eram calator in lumea din paginile carti.Visam,cu ochii deschisi,ca intr-o buna zi voi juca pe o scena unul din personajele din cartile mele.
Dar eram doar un copil care visa...Scena nu mi se mai pare azi o granita intre lumea reala si lumea mea din vis.Dupa doazeci de ani am ajuns sa inteleg ca viata este cea mai mare scena pe care jucam in fiecare zi rolul proprie vieti.Jucam mai bine sau mai prost...Depinde cat de buni "actori" putem fi in fata propriului destin.
Am jucat teatru de multe ori pentru ca asa era mai bine si pentru mine si pentru cei din jur...De multe ori am ras cu toate ca inima imi plangea... De multe ori am spus ca sunt fericita cu toate ce sufletul ma durea... Nu stiu cat de bine am jucat...stiu doar ca nimeni nu a vrut sa vada adevarul.Am fost si sunt un actor trist pe scena vietii.Poate de aceea ,scriind aici cateva randuri,incerc sa impartasesc si altora din "scenariul" vietii mele,asa cum am visat sa o traiesc si asa cum am trait de fapt.Poate ca acest blog ar fi trebuit sa se numeasca altfel,dar e bine si asa .Amintirile sunt tot ce ne raman dupa fiecare "spectacol" ,numai ca acest spectacol nu-l "jucam" singuri si de aceea voi asterne in aceste pagini si amintiri despre cei care au avut un rol in viata mea, cei care mi-au oferit o clipa de bucurie,o raza de soare aparuta pe un cer noros.Voi povesti,daca voi putea,despre tot ce a insemnat ceva in viata mea : un film, o carte,un actor,un dans,un cantec...despre trandafiri si ploaie,despre lacrimi si zambet, despre soare si nori, despre iubire si ura,lucruri marunte sa lucruri marete...si multe altele ce sunt "decorul" de pe scena vietii.
Viata mea e o piesa de teatru,scena e lumea in care traim, cortina e timpul ce se lasa incet peste noi...Voi sunteti spectatori si din cand in cand actori in piesa mea... Ma faceti sa rad sau sa plang, ma mangaiati sau ma alungati intr-un colt de lume...Dar nu conteaza...fara voi piesa mea nu ar mai avea rost...
Sunt un "actor",trecator prin timp, ce poate va merita sau nu aplauze...Eu nu-mi doresc decat sa va fac partasi ai existentei mele.La urma urmei,va place sau nu ,eu joc un rol sris de DESTIN.

TANGO-RADU SI ELENA