duminică, 15 noiembrie 2009

Viata,un scenariu scris de destin...

De mica am iubit muzica,teatrul,ploaia si trandafirii.Visul meu era sa devin actrita.Eram fascinata de lumea de dincolo de cortina ce acoperea scena.Posibilitatea de a fi altcineva,de a trai intr-o alta lume creata de tine era pentru mine cel mai minunat lucru care ti se poate intampla.Sa fi altcineva macar pentru doua ore,sa traiesti o alta poveste era ca si cum as fi calatorit in timp,prin lumi diferite si de fiecare data eram altcineva.
Astfel am ajuns sa nu ma mai intereseze lumea di jurul meu.Ma inchideam intr-o camera ,cu o carte in mana si astfel prezentul disparea ,iar eu eram calator in lumea din paginile carti.Visam,cu ochii deschisi,ca intr-o buna zi voi juca pe o scena unul din personajele din cartile mele.
Dar eram doar un copil care visa...Scena nu mi se mai pare azi o granita intre lumea reala si lumea mea din vis.Dupa doazeci de ani am ajuns sa inteleg ca viata este cea mai mare scena pe care jucam in fiecare zi rolul proprie vieti.Jucam mai bine sau mai prost...Depinde cat de buni "actori" putem fi in fata propriului destin.
Am jucat teatru de multe ori pentru ca asa era mai bine si pentru mine si pentru cei din jur...De multe ori am ras cu toate ca inima imi plangea... De multe ori am spus ca sunt fericita cu toate ce sufletul ma durea... Nu stiu cat de bine am jucat...stiu doar ca nimeni nu a vrut sa vada adevarul.Am fost si sunt un actor trist pe scena vietii.Poate de aceea ,scriind aici cateva randuri,incerc sa impartasesc si altora din "scenariul" vietii mele,asa cum am visat sa o traiesc si asa cum am trait de fapt.Poate ca acest blog ar fi trebuit sa se numeasca altfel,dar e bine si asa .Amintirile sunt tot ce ne raman dupa fiecare "spectacol" ,numai ca acest spectacol nu-l "jucam" singuri si de aceea voi asterne in aceste pagini si amintiri despre cei care au avut un rol in viata mea, cei care mi-au oferit o clipa de bucurie,o raza de soare aparuta pe un cer noros.Voi povesti,daca voi putea,despre tot ce a insemnat ceva in viata mea : un film, o carte,un actor,un dans,un cantec...despre trandafiri si ploaie,despre lacrimi si zambet, despre soare si nori, despre iubire si ura,lucruri marunte sa lucruri marete...si multe altele ce sunt "decorul" de pe scena vietii.
Viata mea e o piesa de teatru,scena e lumea in care traim, cortina e timpul ce se lasa incet peste noi...Voi sunteti spectatori si din cand in cand actori in piesa mea... Ma faceti sa rad sau sa plang, ma mangaiati sau ma alungati intr-un colt de lume...Dar nu conteaza...fara voi piesa mea nu ar mai avea rost...
Sunt un "actor",trecator prin timp, ce poate va merita sau nu aplauze...Eu nu-mi doresc decat sa va fac partasi ai existentei mele.La urma urmei,va place sau nu ,eu joc un rol sris de DESTIN
.

TANGO-RADU SI ELENA

marți, 10 noiembrie 2009

O NOUA STEA PE CERUL NEMURIRII

Domnul Gheorghe Dinica a plecat dintre noi spre o alta lume pe care sa o incante cu talentul domniei sale.Am putea spune ca s-a stins un suflet calator pe acest pamant dar s-a aprins o noua stea pe cerul nemuririi.Domnia sa nu a murit ... a plecat doar intr-o mare calatorie, pe un drum batatorit cu praf de stele, spre lumea in care il asteapta bunii lui prieteni ce au plecat inaitea lui. Vei ramane mereu in amintirile noastre MAESTRE!

miercuri, 4 noiembrie 2009

A NINS PRIMA DATA...


Aseara a nins prima data in acest an.Cerul cernea, ca prin sita , fulgi marunti de nea ...Priveam cum ninge si amintirile ma invaluiau trimitandu-ma undeva in copilarie...
Imi aduc aminte, ca imi placea iarna sa stau sa citesc poezii la lumina focului in timp ce afara ningea cu fulgi mari ,troienid satul meu.Da...m-am nascut si am crescut intr-un sat micut din Bucovina,un sat ca un paraias intre dealuri.Nu am crezut ca imi voi aminti cu atata dor de locurile in care am copilarit tocmai intr-o noapte de iarna.Copilaria mea nu a fost tocmai una fericita ,lipsita de griji, dar poate putinele momente frumoase merita pastrate in amintire.Si cum sa uit iernile ce imbracau padurea in argint si caprioarele ce coborau pana langa case cautand hrana...Cum sa uit primaverile cand ciresii salbatici de la marginea padurii infloreau iar padurea parea incercuita de o dantela alba din petale...Cum sa uit verile cand,impreuna cu bunica mea, stateam in livada din spatele casei ascultand cantecul pasarelelor pana cand noaptea ne invaluia in valul ei iar pe cer rasareau stelele una cate una...Si cat de frumoasa era toamna...Culori minunate imbracau livezile si padurea...In fiecare anotimp lumea din jurul meu era o lume de basm...basmul pe care mi-l creasem singura in speranta ca intr-o zi lumea reala chiar va fi o lume de basm.
Si cu toate acestea mi-am dorit sa plec cat mai departe de aceasta lume , sa uit si sa o iau de la capat undeva in alt colt de lume.Dar in fiecare zi amintirile ma inunda si sunt tot mai dureroase atunci cand imi dau seama ca,chiar daca sunt departe de acel loc, nu s-a schimbat mai nimic.Traiesc in aceasi lume imaginara pentru ca e singura in care nu sufar.M-am inchis in lumea mea,fug mai departe de realitate,imi este greu sa ma apropi de oameni, imi este greu sa traiesc...
Poate intr-o zi voi reusi sa inteleg de ce trebuie sa plang mereu, de ca trebuie sa tac mereu si sa acept doar ceea ce mi se impune.De ce nu am dreptul sa traiesc? De ce nu pot sa ma bucur si eu de viata? De cate ori apare o mica bucurie in viata mea ,imediat trebuie sa se intample ceva care sa nu ma lase sa traiesc acea clipa minunata ci chiar sa ma simt vinovata ca am avut "curajul" sa fiu fericita,chiar si pentru o clipa.
Ma uit si acum pe geam . Afara fulguieste usor...Iarna isi intra incet in drepturi invadand natura si sufletul meu. Ninge afara,ninge in suflet,ninge cu amintiri...cate ierni de acum incolo?....

miercuri, 7 octombrie 2009

iubire


"


"La porti straine am cersit iubire
Si portile cu zgomot s-au inchis
Si unde-am vrut sa picur fericire

Am otravit dumnezeiescul vis."


(Panait Istrate)

vineri, 25 septembrie 2009


     Ploua...Lacrimile cerului se amesteca cu lacrimile mele spaland toata durerea din suflet.De ce plang? Dar de ce nu as plange?...Dintotdeauna am iubit ploaia tocmai pentru ca mi-a ascuns atat de bine lacrimile.Cine ar fi crezut ca plang atunci cand imi vedea fata udata de ploaie?!
   Sufletul imi este asemeni unei oglilzi sparte in mii de ciuoburi .Ma doare si durerea o trasform in lacrimi.Privesc departe,prin perdeaua de picaturi cristaline si incerc sa vad drumul pe care am venit pana acum...Ceata si ploaie e tot ce vad... Tristete si lacrimi e tot ce stiu... Unde ma aflu si incotro merg?...Cand am incetat oare sa mai traiesc?...Mi-au ramas doar amintirile,amintiri despre o viata ce mi-a fost data sa o traiesc.Dar m-am pierdut undeva, pe un drum fara intoarcere si acum ratacesc, lipsita de orice sentiment, prin ceata propriului destin.
Amintirile.....poate ma vor ajuta sa ma regasesc.Poate voi reusi sa reaprind scateia bucuriei de a trai si macar cateva clipe ma voi bucura ,fara teama,de viata.
De aceea am ales imagini din "Amurg".Ma simt la fel de rece ca un vampir,cu toate ca Edward Cullen e mai viu decat sunt eu acum si nu cred ca as putea fi candva asemeni cu Bella.Desi am depasit e mult varsta adolescentei ,aceasta iubire dintre un vampir si omuritoare m-a impresionat mult si aproape ca Edward e mai uman decat oricare dintre noi.Ce ar trebui sa invatam din aceasta poveste?Iubirea nu cere nimic,nu obliga ci doar ofera.Atunci cand iubesti cu adevarat nu doresti decat fericirea persoanei iubite chiar daca asta inseamna sa-i oferi libertatea undeva departe de tine.

joi, 20 august 2009

Timp....



Mai avem timp sa visam....


Mai avem timp sa ascultam cum creste iarba...


Mai avem timp sa ascultam plansul iernii atunci cand se topesc nametii...


Mai avem timp sa cantam impreuna cu vantul ce adie printre ramurile ciresilor infloriti...


Mai avem timp ...dar pana cand?...


Mai intai va trebui sa invatam sa iubim si visele si iarba si iarna si vantul...si toate cate ne-au fost date ca sa ne infrumuseteze viata.

vineri, 26 iunie 2009

de ce amintiri


De ce amintiri?!...Aproape ca nici eu nu stiu...Stiu doar ca am incetat de mult sa traiesc...Ma simt ca o umbra ce aluneca in nestire pe cararile vietii. Tot ce-mi doresc este sa ma regasesc si sa invat sa traiesc din nou. Viata este frumoasa si merita traita frumos...Sper sa reusesc chiar daca imi va fi greu sa recunosc cine sunt si sa nu mai ascund de lume.