O NOUA STEA PE CERUL NEMURIRII

Domnul Gheorghe Dinica a plecat dintre noi spre o alta lume pe care sa o incante cu talentul domniei sale.Am putea spune ca s-a stins un suflet calator pe acest pamant dar s-a aprins o noua stea pe cerul nemuririi.Domnia sa nu a murit ... a plecat doar intr-o mare calatorie, pe un drum batatorit cu praf de stele, spre lumea in care il asteapta bunii lui prieteni ce au plecat inaitea lui. Vei ramane mereu in amintirile noastre MAESTRE!

A NINS PRIMA DATA...

Aseara a nins prima data in acest an.Cerul cernea, ca prin sita , fulgi marunti de nea ...Priveam cum ninge si amintirile ma invaluiau trimitandu-ma undeva in copilarie...
Imi aduc aminte, ca imi placea iarna sa stau sa citesc poezii la lumina focului in timp ce afara ningea cu fulgi mari ,troienid satul meu.Da...m-am nascut si am crescut intr-un sat micut din Bucovina,un sat ca un paraias intre dealuri.Nu am crezut ca imi voi aminti cu atata dor de locurile in care am copilarit tocmai intr-o noapte de iarna.Copilaria mea nu a fost tocmai una fericita ,lipsita de griji, dar poate putinele momente frumoase merita pastrate in amintire.Si cum sa uit iernile ce imbracau padurea in argint si caprioarele ce coborau pana langa case cautand hrana...Cum sa uit primaverile cand ciresii salbatici de la marginea padurii infloreau iar padurea parea incercuita de o dantela alba din petale...Cum sa uit verile cand,impreuna cu bunica mea, stateam in livada din spatele casei ascultand cantecul pasarelelor pana cand noaptea ne invaluia in valul ei iar pe cer rasareau stelele una cate una...Si cat de frumoasa era toamna...Culori minunate imbracau livezile si padurea...In fiecare anotimp lumea din jurul meu era o lume de basm...basmul pe care mi-l creasem singura in speranta ca intr-o zi lumea reala chiar va fi o lume de basm.
Si cu toate acestea mi-am dorit sa plec cat mai departe de aceasta lume , sa uit si sa o iau de la capat undeva in alt colt de lume.Dar in fiecare zi amintirile ma inunda si sunt tot mai dureroase atunci cand imi dau seama ca,chiar daca sunt departe de acel loc, nu s-a schimbat mai nimic.Traiesc in aceasi lume imaginara pentru ca e singura in care nu sufar.M-am inchis in lumea mea,fug mai departe de realitate,imi este greu sa ma apropi de oameni, imi este greu sa traiesc...
Poate intr-o zi voi reusi sa inteleg de ce trebuie sa plang mereu, de ca trebuie sa tac mereu si sa acept doar ceea ce mi se impune.De ce nu am dreptul sa traiesc? De ce nu pot sa ma bucur si eu de viata? De cate ori apare o mica bucurie in viata mea ,imediat trebuie sa se intample ceva care sa nu ma lase sa traiesc acea clipa minunata ci chiar sa ma simt vinovata ca am avut "curajul" sa fiu fericita,chiar si pentru o clipa.
Ma uit si acum pe geam . Afara fulguieste usor...Iarna isi intra incet in drepturi invadand natura si sufletul meu. Ninge afara,ninge in suflet,ninge cu amintiri...cate ierni de acum incolo?....

iubire

"

"La porti straine am cersit iubire
Si portile cu zgomot s-au inchis
Si unde-am vrut sa picur fericire
Am otravit dumnezeiescul vis."

(Panait Istrate)

     Ploua...Lacrimile cerului se amesteca cu lacrimile mele spaland toata durerea din suflet.De ce plang? Dar de ce nu as plange?...Dintotdeauna am iubit ploaia tocmai pentru ca mi-a ascuns atat de bine lacrimile.Cine ar fi crezut ca plang atunci cand imi vedea fata udata de ploaie?!

   Sufletul imi este asemeni unei oglilzi sparte in mii de ciuoburi .Ma doare si durerea o trasform in lacrimi.Privesc departe,prin perdeaua de picaturi cristaline si incerc sa vad drumul pe care am venit pana acum...Ceata si ploaie e tot ce vad... Tristete si lacrimi e tot ce stiu... Unde ma aflu si incotro merg?...Cand am incetat oare sa mai traiesc?...Mi-au ramas doar amintirile,amintiri despre o viata ce mi-a fost data sa o traiesc.Dar m-am pierdut undeva, pe un drum fara intoarcere si acum ratacesc, lipsita de orice sentiment, prin ceata propriului destin.
Amintirile.....poate ma vor ajuta sa ma regasesc.Poate voi reusi sa reaprind scateia bucuriei de a trai si macar cateva clipe ma voi bucura ,fara teama,de viata.
De aceea am ales imagini din "Amurg".Ma simt la fel de rece ca un vampir,cu toate ca Edward Cullen e mai viu decat sunt eu acum si nu cred ca as putea fi candva asemeni cu Bella.Desi am depasit e mult varsta adolescentei ,aceasta iubire dintre un vampir si omuritoare m-a impresionat mult si aproape ca Edward e mai uman decat oricare dintre noi.Ce ar trebui sa invatam din aceasta poveste?Iubirea nu cere nimic,nu obliga ci doar ofera.Atunci cand iubesti cu adevarat nu doresti decat fericirea persoanei iubite chiar daca asta inseamna sa-i oferi libertatea undeva departe de tine.

Timp....

Mai avem timp sa visam....

Mai avem timp sa ascultam cum creste iarba...

Mai avem timp sa ascultam plansul iernii atunci cand se topesc nametii...

Mai avem timp sa cantam impreuna cu vantul ce adie printre ramurile ciresilor infloriti...

Mai avem timp ...dar pana cand?...

Mai intai va trebui sa invatam sa iubim si visele si iarba si iarna si vantul...si toate cate ne-au fost date ca sa ne infrumuseteze viata.