TIMP ,RUGACIUNE SI PUTEREA DE A TRAI

 

      Timp... As putea spune ca acum timpul a devenit dusmanul meu. Se pare ca se scurge prea repede in clepsidra vietii mele.

      Nu ar trebui sa ma plang .Nu am acest drept atata vreme cat am permis sa irosesc fara sens tot ce mi-a fost daruit pana acum...Voi incerca ,atat cat mi-a mai ramas,sa ma bucur si...sa traiesc. Prea multa vreme am murit si am lasat ca anotimpurile sa treaca fara sa le observ. 

    Toti acei care m-au ranit si care m-au facut sa cred ca nu am dreptul la fericire isi traiesc linistiti viata,asa cum doresc.Se bucura de fiecre zi,se bucura de ceea ce mi-au interzis mie si cred ca,in sfarsit,m-au doborat.Mi-au luat tot de se putea...Au incercat sa imi taie radacinile dupa ce mi-au taiat aripile...Dar au uitat ceva...Sufletul imi apartine. Nu au reusit sa mi-l ia.Si in tot acest timp cat am stat si mi-am oblojit ranile,Dumnezeu a avut grija de sufletul meu. Da...rugacinea mi-a fost putere! Dumnezeu mi-a fost calauza si iubirea Sa acoperisul vietii mele. Destul de tarziu am inteles ca eu sunt aici datorita iubirii lui Dumnezeu si nu a oamenilor.

     Oamenii te iubesc atat cat le esti folositor.Apoi te abandoneaza ca pe un lucru folosit si fara valoare.Dumneazeu te accepta asa cum esti si te asteapata tacut sa te intorci acasa. 

    Mi-a trebuit timp pana am reusit sa ma accept eu insami si ,sa intru din nou in biserica, sa am din nou incredere,sa nu imi fie teama si sa imi deschid sufletul marturisind pacatele mele in fata icoanei Domnului .Nu voi uita niciodata ce mi-a spus aunci parintele:"Dumnezeu ne iubeste si ne primeste chiar si atunci cang  gresim,important este sa fim sinceri si ne caim cu adevarat ptr gresalele noastre. Dumnezeu a avut rabdare si a asteptat sa te intorci . Sa nu mai Il lasi sa te astepte ata vreme!"

   Nu,nu o sa mai las sa treaca atata vreme...Atat cat a ramas voi trai pentru mine straduindu-ma sa fac voia lui Dumnezeu si nu a oamenilor!

    Timp...poate treci prea repede sau poate noi ne grabim...Mai lasa-ma un pic sa ma bucur de ano
timpuri!

POVESTE DE IUBIRE INCEPUTA TARZIU, SPRE UN SFARSIT DE VARA

       E noapte si e intuneric...Doar lumina slaba a unei lumanari tubura linistea apasatoare a noptii ce-a coborat si in odaia mea. 

       E tarziu si intunericul ma copleseste...aminitirile se revarsa in mintea mea si-mi umplu  inima de tristete... Ma simt singura si uitata  aici, in camera intunecoasa...Privesc pe geam spre cer...Ici colo vad cate o steluta sclipind sagalnic si discret....

       Undeva, in noapte, se aude tanguitul unei chitare...E un cantec trist , dar plin de iubire, iubire inceputa tarziu, spre un sfarsit de vara....

       E o poveste minunata, despre un baiat si despre o fata....s-au cunoscut asa , din intamplare si s-au placut...asa se pare.

       Iubirea lor este o taina doar de ei stiuta.N-au spus-o lumii si nu stiu cat vor mai trebui sa o ascunda, stiu doar ca lor le este bine, asa discret , feriti de lume. 

      Asa e-n cantec dar asa e si in viata...Iubiri discrete, ascunse de a lumii fata, vei intalnii in fiecare zi si nu vei sti ce taina ascunde o privire mai pierduta, un zambet mai discret sau chiar o lacrima pe-obraz cazuta...

       Iubirile se nasc si mor in fiecare zi.E greu sa ti in viata o dragoste curata, e greu sa o feresti gura lumii rea dar si mai greu este atunci cand trebuie sa ti o flacara aprinsa intr-o iubire ce pare interzisa.

      Iubirea mea e nestiuta...o stiu doar eu si-mi este bine asa...Ce spune lumea? Nu conteaza!...De-as face bine , de-as face rau tot m-ar vorbi si tot vinovata pe mine m-ar gasi.

      Iubirea mea e bunul meu cel mai de pret...Barbatul ce-l iubesc are un suflet bun , de inger , venit la mine cu chip omenesc.

       E noapte, e taziu si stau si-astep sa vad de rasari-va luna si sa-mpletesc din raza ei urarea mea de noapte buna pentru iubitul meu.

       L-am cunoscut tarziu, spre un sfarsit de vara...si nu credeam atunci ca am sa-l pot iubi, Si totusi s-a aprins in mine o flacare ce arde dureros de tare si se-nteteste tot mai tare in fiecare zi....

     Acum privesc tacuta-n noapte si-ncec sa mi-l inchipui langa mine... fiindca acum el e departe.Cu toate acestea estae atat de aproape in inima , in minte, in suflet,in orice colt de incapere doar chipul lui prezenta-si cere...

      Inchid ochii sa pot sa-l vad cu mintea , sa-l simt cu sufletul si inima...E aici, atat de-aproape....Intind mana sa-l ating dar locul este gol...dar nu-i nimic stiu ca va veni curand clipa cand fi-va langa mine mereu...

      E noapte , e tarziu si inca mai astept s-apara luna...Chitara a tacut de mult...Povestea spusa trist, pe strune, a ramas ascunsa mai departe de ochii lumii.Nici macar vantul n-a adiat in asta noapte sa poata duce povestea mai departe.

     E noapte si luna unde este? Eu tot o mai astept ca sa rasara, dar incurad vor rasari zorii diminetii....

     Povestea mea e minunata...poveste inceputa tarziu, spre un sfarsit de vara.E un vis frumos,trait frumos si cu pasiune...va devevi realitate vreodata?

BUNA-multumiri pentru un prieten necunoscut

A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris nimic...A trecut ceva vreme de cand am uitat de mine, de cand nu am mai vazut nimic in jurul meu ci am stat si mi-am plans de mila....Dar gata...s-a terminat cu plansul!...Vreau sa rad si sa ma bucur cu toata fiinta mea de fiacare clipa ce-mi este daruta de Dumnezeu.

Chiar daca ultimile luni din viata mea au insemnat doar suferinta , am reusit sa invat multe lucruri noi despre mina insami si , mai ales cu ajutorul unor prieteni, am reusit sa ma redescopar. E greu sa uiti trecutul dar e bine sa-l lasi totusi acolo unde este, adica in tecut...Poate ramane o amintire doar...o amintire trista sau placuta ...si atat...

Suferinta nu ar trebui sa-si aiba loc in sufletul nostru . Si totusi ne place sa suferim... De ce ? Nu stiu...e o intrebare la care nu pot sa raspund.
Eu am fost invatata sa cred ca am venit in aceasta lume sa sufar, sa plang, sa plec mereu capul si sa tac acceptand tot ce mi se ofera indiferent ca e bine sau rau.
Dar am descoperit in ultimul timp ca am si eu dreptul SA TRAIESC!!! SA MA BUCUR DE VIATA, SA NU MAI INGHIT TOATE "MIZERIILE" ACESTEI LUMI SI SA CRED CA MERIT TOT CE ESTE BUN.
Incerc sa invat sa ma departez de tot ce este rau.Incerc sa atrag binele si sa resping raul.E foarte greu sa zambesti atunci cand esti ranit si umulit la fiecare pas. E foarte greu sa spui multumesc atunci cand esti batjocotit...Si totusi ...zambesti si continui sa mergi mai departe pe drumul vietii ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.

Si incet descoperi ca cei care iti doreau raul au ramas undeva in urma si nu te mai pot atinge. Pe drum intalnesti oameni noi care iti zambesc, care iti ofera o vorba buna, o mangaiere si care te indeamna sa mergi mai departe.

Si poate pentru toate aceste ar terbui sa-i multumesc lui Stefan ptr. ca a avut intelepciunea de a posta pe blogul sau htp://www.lucruribunesifrumoase.com/ modul sau de a privi viata si mai ales cum a descoperit acest mod de a trai.
Iti multumesc Stefan ! Cuvintele sunt prea sarace pentru a exprima cu adevarat bucuria din suflet atunci cand primesc de la tine un mesaj cu cuvinte de incurajare.
Familia ta trebuie sa fi mandra de tine si sa te iubeasca mult. Esti un om bun si sti sa im
parti bunatate celor din jurul tau chiar daca iti sunt apropiati sau nu-i cunosti deloc.
Iti multumesc ca existi si ca ne-ai impartasit si noua din bucuria regasirii tale.
Imi doresc ca de acum incolo sa gasesc si eu puterea de afi eu insami si sa pot sa impartasesc celor din jurul meu din trairile mele. Pana la urma nu e rau sa traiesti alaturi si impreuna cu semenii tai.Dimpotriva poti descoperii bucurii neasteptate, poti cunoaste oameni noi si tot ce este nou nu este chiar atat de inspaimantator ci poate fi chiar placut.
Imi doresc ca viata mea sa devina mai buna si nu poat face asta schimbandu-i pe cei din jurul meu ci trbiue sa ma schimb eu si sa devin eu un om bun.
Nu pot primi iubire, dragoste pana nu voi invata eu sa iubesc si sa daruiesc iubire... Sper sa nu fie prea tarziu si sa mai pot sa-i demonstrez persoanei iubite ca po sa iubesc cu adevarat...

Despre mine cu ajutorul cuvintelor

Cuvintele se astern,tacute ,din varful penitei pe coala alba de hartie...Oare ce poveste vor spune celor ce le vor citi?
Cuvintele...pot sa ridice dar pot sa si coboare...
Cuvintele pot aduce fericire dar ,la fel de mult, pot sa si raneasca...
Dar uneori cuvintele "amutesc" si nu mai pot fi rostite .Atunci nu mai ramane dacat lacrima ,privirea si gestul.Uneori acestea fac mai mult decat o mie de cuvinte.
Ar ar trebui sa ne aplecam mai mult asupra cuvintelor pe care le rostim sau le scriem...Ele se aseaza cuminti pe coala alba de hartie,dar daca sufletul nostru este tulburat atunci s-ar putea ca ele sa se rataceasca...si sa nu mai ajunga la sufletul celor din jurul nostru.Ele pot fi simboluri,pot fi rugaciune,pot fi lacrimi sau pot fi iubire...Cuvintele pot prinde viata daca stim sa le dam adevaratul sens si sa le respactam....
Poetii au stiut sa transforme cuvintele in iubire, noi stim sa le transformam in ura.
Aproape ca nu exista zi in care sa nu auzum vorbe urate aruncate celor din jur.Ar trebui sa fim atenti si sa evitam rautatea pentru ca , treptat, ne vom transforma .Rautate, cuvintele urate,shimonosesc suflete,uratesc chipuri si incet ucid fiinta umana.
Un om lipsit de rautate are un chip bland, ochi luminosi si o frumusete aparte ce vine din inma lui.
Un om cuprins de rautate este tot timpul incruntat, rasul sau e mai mult un  ranjet ,chiar daca in sinea lui se bucura de suferinta celor din jur.
Dar cel mai rau este ca rautatea e ca un virus care se transmite celor din jur.Daca stai mult langa cineva care emana ura vei ajunge destul de repede sa devi ca el.La randul tau vei emana ura prin toti porii.Nimic nu va mai fi la fel ca inainte.Totul va fi negru si trist...suflete pierdute in negura unei tristeti si a unei singuratati ce nu poate fi explicata.
Eu am fost inconjurata de multa ura. Un copil ce a venit pe lume din intamplare si care in fiecre zi s-a lovit de un zid de indiferenta, de vorbe goale lipsite de caldura.Acest copil a crescut si la randul sau a devenit o fiinta rece.Nu a stiut ce inseamna iubirea si nu stiut sa o daruiasca la randul sau.Dar a avut sansa sa invete.Nu a fost usor si nu a reusit sa stearga definitiv din suflet nepasarea,rautatea, durerea...
Amintirile dor... dar cel mai mult doare prezentul.
As vrea sa pot schimba ceva in viata mea si nu stiu cum... Daca mi-ar fi de ajuns cuvintele...Dar e atat de greu sa le rostesti daca nu sti cum trebuie rostite ca sa nu fie intelese gresit...
Am fost obisnuita sa tac...De fapt mi se cerea sa tac pentru ca nu aveam nimic important de spus.Si astfel am ajuns sa tac , sa nu pot sa spun ce simt, ce doresc...Am ajuns sa fug de oameni...De fapt imi este frica de oameni...
Si toate acestea pentru ca am venit pe lume din intamplare , intr-un loc unde nu m-a vrut nimeni niciodata, unde nimeni nu si-a spus ca am nevoie de o vorba buna , de o mangaiere...
Atunci am cautat scapare in cuvinte...Era o portita catre o altfel de lume...Citeam haotic,tot ce-mi pica in mana, fara sa inteleg mare lucru.Stiu ca doream sa fiu altfel. Nu suportam vorbele urate si nu am putut sa le rostesc niciodata.Pana intr-o zi...
Toate visele mele s-au naruit atunci cand am aflat ca fuga de realitate este in zadar.Nu poti fugi de propria identitate.Trecutul te urmareste si trage in prapastia propriului destin.
Chiar daca am avut norocul ca in timp sa cunosc un om bun,ce s-a luptat cat a putut sa ma schimbe si sa ma invete sa iubesc, raul , ura  au revenit in viata mea si fiecare zi e tot mai neagra...
Simt ca am ajuns la capat de drum...E greu sa mai schimb ceva...Dar cine stie?

Si maine e o zi!...

Atunci cand m-am hotarat sa scriu pe acest blog, imi doream sa scriu despre mine, despre dorintete mele ,despre sperantele mele. Dar, din pacate, am observat ca nu-mi este deloc usor... Inca imi este frica de cuvinte. Nu am destul curaj sa spun cea ce simt, nu am destula putere sa recunosc cine sunt si-mi este teama ca s-ar putea sa gresesc fata de mine si fata de cei de langa mine.
Poate mi-ar fi mai usor daca as cosidera aceste pagini ca fiind paginile unui jurnal mai putin secret, un jurnal in care ,atunci cand am timp, va impartasesc puti din viata mea. Nu stiu daca voi reusi sa fac ce mi-am propus dar sper ca astfel ma voi elibera de temeri si ma voi regasi .
Poate totul va fi doar o poveste  despre viata spusa altfel.

VICTIMA SENTIMENTELOR?....

    Nu m-am privit de mult timp in oglinda sufletului.Incerc sa-mi amintesc cine sunt, pe ce drum ar trebui sa merg ca sa fac ceea ce este mai bine pentru mine si pentru cei din jur.
    Cine suntem de fapt? Poate ca nici noi nu stim cu adevarat.In timp, ne fascineaza diverse personaje si atunci incercam sa fim ca ele fara sa ne dam seama ca astfel ajungem sa nu mai fim noi insine.
    Cand sunt mici, fetitele sunt fascinate de povestile cu zane si Feti-Frumosi si fiecare viseaza sa fie o zana cat de mica sau cel putin sa intalneasca una.Eu vedeam in fiecare fluture o mica zana ce imi va implini intr-o buna zi o dorinta macar.Florile erau fete ce au ales astfel sa scape de zmeul cel rau, fara sa-si dea seama cat de efemera era astfel existenta lor.Mai erau pasarile care, in fiecar zi ,ne incantau cu cantecul lor vesel.Iar vantul era un voinic caruia ii placea sa se joace cu pletele fetelor, soptindu-le la urechi cuvinte de iubire.
      Dar timpul a trecut si am uitat de zane... Am inceput sa visez la altfel de Feti-Frumosi.,Intotdeauna ,iubitul visat avea pletele negre ca noaptea,ochii adanci si mari precum marea,cu sclipiri reci ca niste sageti de gheata...Fruntea era inalta si luminoasa ca un luceafar iar zambetul lui era asemeni rasaritului de soare...Dar nimeni nu stia cata raceala putea fi intr-un astfel de zambet.Un chip frumos dar rece...
Iubire...doar o adiere de vant peste un suflet inchis intr-o inima de piatra...
Iubitul astfel visat e ca un vampir dornic sa aiba cat mai multe victime.Foamea lui era astamparata de sentimente pure pe care le storcea din inimi nevinovate.Setea si-o astampara cu lacrimile varsate de iubitele inselate in serile lungi de asteptare . Si totusi era asteptat si dorit...Iubirea ii era oferita in dar odata cu inima smulsa din pieptul ofilit de atata oftat.
     Incet, stoarsa de tot ce era mai pur,lipsita de sentimentul cel mai dorit,ucisa de dorinta,cu ochi reci lipsiti de stralucire, cu inima impietrita de durere, iubita inselata si satula sa astepte si sa spere se tansforma in aceasi fiita rece ca si iubitul.
    Un altfel de "vampir" insetat de razbunare...Suferinta numai doare...inima nu mai bate in ritmul cuvintelor de iubire iar ochii nu mai plang...
    Doar sete...Setea e ura si va fi astamparata de razbunare...Victima?.. oricine va indrazni sa-si dezgoleasca sufletul si sa arate cat de mult poate iubi.Va lovi poate mai crunt decat a fost lovita fara sa-i pese ca provoaca durere...
  Dar vine un timp cand pana si un vampir oboseste.Si atunci , tanjind dupa putina liniste,cauta sa-si faca putina ordine in ceea ce numeste viata.Priveste in oglinda ciobita a sufletului sau si vede ca nu mai recunoaste chipul ce-l vede.Doar niste ochi tristi,lipsiti de stralucire,o fata palida lipsita de lumina...Doar in pieptul lipsit de vlaga simte o bataie...Ce poate fi aceasta bataie slaba la poarta inimii? Atunci,trezindu-se ca dupa un somn lung , isi da seama ca mai exista speranta...
   Speranta bate la poarta inimii fiecaruia dintre noi si ne da curaj sa revenim la adevarata viata, pe adevaratul drum... Un esec, chiar si in iubire, nu ar tebui sa ne ucida si sa ne transforme in "ucigasi" de sentimente. Un esec ar trebui sa ne dea puterea de a merge mai departe si de a invata sa nu mai facem aceleasi greseli. Nu trebuie sa iubesti un chip ci un suflet...Frumusetea nu vine din sralucirea rece de luceafar ci din caldura arzatoare a unui suflet cald,simplu,umil si bun.

    Numai langa un astfel de om ne vom regasi identitatea si vom avea sansa de a nu ne rataci de noi insine...Numai astfel vom sti sa fim fericiti si nu va trebui sa cautam amintiri despre viata pentru a invata sa traim din nou.

POVESTEA LOR...POVESTEA ORICUI

   Povestea lor a inceput atat de simplu.S-au intalnit la o anumita emisiune TV,s-au cunoscut mai mult sau mai putin, au dansat frumos impreuna, toata lumea ia admirat si apoi... a inceput barfa!
   Povestea lor e o poveste comuna.Un Romeo si o Julieta moderni, contemporani cu noi...Nu au facut nimic deosebit ,doar au jucat un rol si l-au jucat bine.Orice poate intalni pe drumul vietii pe cineva pe care sa-l admire sau sa se indragosteasca, sa-l iubeasca sau sa-l urasca...Practic oricine poate juca acest rol numai ca o face pe scena vietii.E dreptul nostru castigat atunci cand am pasit pe drumul vietii.
   Elena si Radu erau o pereche frumoasa...Sunt frumosi si acum,fiecare pe drumul sau iar noi nu putem decat sa le uram mult noroc in viata.

Radu Valcan si Elena Voscoboinic, un dans senzual de nota 10! VIDEO! pe http://www.acasatv.ro/

Viata,un scenariu scris de destin...

De mica am iubit muzica,teatrul,ploaia si trandafirii.Visul meu era sa devin actrita.Eram fascinata de lumea de dincolo de cortina ce acoperea scena.Posibilitatea de a fi altcineva,de a trai intr-o alta lume creata de tine era pentru mine cel mai minunat lucru care ti se poate intampla.Sa fi altcineva macar pentru doua ore,sa traiesti o alta poveste era ca si cum as fi calatorit in timp,prin lumi diferite si de fiecare data eram altcineva.
Astfel am ajuns sa nu ma mai intereseze lumea di jurul meu.Ma inchideam intr-o camera ,cu o carte in mana si astfel prezentul disparea ,iar eu eram calator in lumea din paginile carti.Visam,cu ochii deschisi,ca intr-o buna zi voi juca pe o scena unul din personajele din cartile mele.
Dar eram doar un copil care visa...Scena nu mi se mai pare azi o granita intre lumea reala si lumea mea din vis.Dupa doazeci de ani am ajuns sa inteleg ca viata este cea mai mare scena pe care jucam in fiecare zi rolul proprie vieti.Jucam mai bine sau mai prost...Depinde cat de buni "actori" putem fi in fata propriului destin.
Am jucat teatru de multe ori pentru ca asa era mai bine si pentru mine si pentru cei din jur...De multe ori am ras cu toate ca inima imi plangea... De multe ori am spus ca sunt fericita cu toate ce sufletul ma durea... Nu stiu cat de bine am jucat...stiu doar ca nimeni nu a vrut sa vada adevarul.Am fost si sunt un actor trist pe scena vietii.Poate de aceea ,scriind aici cateva randuri,incerc sa impartasesc si altora din "scenariul" vietii mele,asa cum am visat sa o traiesc si asa cum am trait de fapt.Poate ca acest blog ar fi trebuit sa se numeasca altfel,dar e bine si asa .Amintirile sunt tot ce ne raman dupa fiecare "spectacol" ,numai ca acest spectacol nu-l "jucam" singuri si de aceea voi asterne in aceste pagini si amintiri despre cei care au avut un rol in viata mea, cei care mi-au oferit o clipa de bucurie,o raza de soare aparuta pe un cer noros.Voi povesti,daca voi putea,despre tot ce a insemnat ceva in viata mea : un film, o carte,un actor,un dans,un cantec...despre trandafiri si ploaie,despre lacrimi si zambet, despre soare si nori, despre iubire si ura,lucruri marunte sa lucruri marete...si multe altele ce sunt "decorul" de pe scena vietii.
Viata mea e o piesa de teatru,scena e lumea in care traim, cortina e timpul ce se lasa incet peste noi...Voi sunteti spectatori si din cand in cand actori in piesa mea... Ma faceti sa rad sau sa plang, ma mangaiati sau ma alungati intr-un colt de lume...Dar nu conteaza...fara voi piesa mea nu ar mai avea rost...
Sunt un "actor",trecator prin timp, ce poate va merita sau nu aplauze...Eu nu-mi doresc decat sa va fac partasi ai existentei mele.La urma urmei,va place sau nu ,eu joc un rol sris de DESTIN.

TANGO-RADU SI ELENA

O NOUA STEA PE CERUL NEMURIRII

Domnul Gheorghe Dinica a plecat dintre noi spre o alta lume pe care sa o incante cu talentul domniei sale.Am putea spune ca s-a stins un suflet calator pe acest pamant dar s-a aprins o noua stea pe cerul nemuririi.Domnia sa nu a murit ... a plecat doar intr-o mare calatorie, pe un drum batatorit cu praf de stele, spre lumea in care il asteapta bunii lui prieteni ce au plecat inaitea lui. Vei ramane mereu in amintirile noastre MAESTRE!

A NINS PRIMA DATA...

Aseara a nins prima data in acest an.Cerul cernea, ca prin sita , fulgi marunti de nea ...Priveam cum ninge si amintirile ma invaluiau trimitandu-ma undeva in copilarie...
Imi aduc aminte, ca imi placea iarna sa stau sa citesc poezii la lumina focului in timp ce afara ningea cu fulgi mari ,troienid satul meu.Da...m-am nascut si am crescut intr-un sat micut din Bucovina,un sat ca un paraias intre dealuri.Nu am crezut ca imi voi aminti cu atata dor de locurile in care am copilarit tocmai intr-o noapte de iarna.Copilaria mea nu a fost tocmai una fericita ,lipsita de griji, dar poate putinele momente frumoase merita pastrate in amintire.Si cum sa uit iernile ce imbracau padurea in argint si caprioarele ce coborau pana langa case cautand hrana...Cum sa uit primaverile cand ciresii salbatici de la marginea padurii infloreau iar padurea parea incercuita de o dantela alba din petale...Cum sa uit verile cand,impreuna cu bunica mea, stateam in livada din spatele casei ascultand cantecul pasarelelor pana cand noaptea ne invaluia in valul ei iar pe cer rasareau stelele una cate una...Si cat de frumoasa era toamna...Culori minunate imbracau livezile si padurea...In fiecare anotimp lumea din jurul meu era o lume de basm...basmul pe care mi-l creasem singura in speranta ca intr-o zi lumea reala chiar va fi o lume de basm.
Si cu toate acestea mi-am dorit sa plec cat mai departe de aceasta lume , sa uit si sa o iau de la capat undeva in alt colt de lume.Dar in fiecare zi amintirile ma inunda si sunt tot mai dureroase atunci cand imi dau seama ca,chiar daca sunt departe de acel loc, nu s-a schimbat mai nimic.Traiesc in aceasi lume imaginara pentru ca e singura in care nu sufar.M-am inchis in lumea mea,fug mai departe de realitate,imi este greu sa ma apropi de oameni, imi este greu sa traiesc...
Poate intr-o zi voi reusi sa inteleg de ce trebuie sa plang mereu, de ca trebuie sa tac mereu si sa acept doar ceea ce mi se impune.De ce nu am dreptul sa traiesc? De ce nu pot sa ma bucur si eu de viata? De cate ori apare o mica bucurie in viata mea ,imediat trebuie sa se intample ceva care sa nu ma lase sa traiesc acea clipa minunata ci chiar sa ma simt vinovata ca am avut "curajul" sa fiu fericita,chiar si pentru o clipa.
Ma uit si acum pe geam . Afara fulguieste usor...Iarna isi intra incet in drepturi invadand natura si sufletul meu. Ninge afara,ninge in suflet,ninge cu amintiri...cate ierni de acum incolo?....

iubire

"

"La porti straine am cersit iubire
Si portile cu zgomot s-au inchis
Si unde-am vrut sa picur fericire
Am otravit dumnezeiescul vis."

(Panait Istrate)

     Ploua...Lacrimile cerului se amesteca cu lacrimile mele spaland toata durerea din suflet.De ce plang? Dar de ce nu as plange?...Dintotdeauna am iubit ploaia tocmai pentru ca mi-a ascuns atat de bine lacrimile.Cine ar fi crezut ca plang atunci cand imi vedea fata udata de ploaie?!

   Sufletul imi este asemeni unei oglilzi sparte in mii de ciuoburi .Ma doare si durerea o trasform in lacrimi.Privesc departe,prin perdeaua de picaturi cristaline si incerc sa vad drumul pe care am venit pana acum...Ceata si ploaie e tot ce vad... Tristete si lacrimi e tot ce stiu... Unde ma aflu si incotro merg?...Cand am incetat oare sa mai traiesc?...Mi-au ramas doar amintirile,amintiri despre o viata ce mi-a fost data sa o traiesc.Dar m-am pierdut undeva, pe un drum fara intoarcere si acum ratacesc, lipsita de orice sentiment, prin ceata propriului destin.
Amintirile.....poate ma vor ajuta sa ma regasesc.Poate voi reusi sa reaprind scateia bucuriei de a trai si macar cateva clipe ma voi bucura ,fara teama,de viata.
De aceea am ales imagini din "Amurg".Ma simt la fel de rece ca un vampir,cu toate ca Edward Cullen e mai viu decat sunt eu acum si nu cred ca as putea fi candva asemeni cu Bella.Desi am depasit e mult varsta adolescentei ,aceasta iubire dintre un vampir si omuritoare m-a impresionat mult si aproape ca Edward e mai uman decat oricare dintre noi.Ce ar trebui sa invatam din aceasta poveste?Iubirea nu cere nimic,nu obliga ci doar ofera.Atunci cand iubesti cu adevarat nu doresti decat fericirea persoanei iubite chiar daca asta inseamna sa-i oferi libertatea undeva departe de tine.

Timp....

Mai avem timp sa visam....

Mai avem timp sa ascultam cum creste iarba...

Mai avem timp sa ascultam plansul iernii atunci cand se topesc nametii...

Mai avem timp sa cantam impreuna cu vantul ce adie printre ramurile ciresilor infloriti...

Mai avem timp ...dar pana cand?...

Mai intai va trebui sa invatam sa iubim si visele si iarba si iarna si vantul...si toate cate ne-au fost date ca sa ne infrumuseteze viata.

de ce amintiri

De ce amintiri?!...Aproape ca nici eu nu stiu...Stiu doar ca am incetat de mult sa traiesc...Ma simt ca o umbra ce aluneca in nestire pe cararile vietii. Tot ce-mi doresc este sa ma regasesc si sa invat sa traiesc din nou. Viata este frumoasa si merita traita frumos...Sper sa reusesc chiar daca imi va fi greu sa recunosc cine sunt si sa nu mai ascund de lume.